Tinerii nu trebuie judecaţi ci ajutaţi. Nu sunt o problemă ci, o mare resursă și o mare șansă.
M-a întrebat, nu demult, cineva:
- Credeţi că se mai poate face ceva cu tineretul acesta? Oraşele, mai ales cele mari, sunt pline de discoteci, stadioane, restaurante şi locuri de distracţii unde mii de tineri se manifestă zgomotos, sfidând orice bună cuviinţă, departe de cuminţenia bătrânilor noştri.
Am încercat să răspund printr-o întâmplare, petrecută la Iaşi pe când eram student. Era prin 1998, în primăvară, cred. Era seară şi, afară, destul de călduţ. Ieşenii urmăreau la televizor – ca aproape toată ţara – un meci de fotbal. România – Anglia. Dacă băteam, ne calificam în nu ştiu ce cupă sau campionat. Mă plimbam cu încă un frate pe aleile din curtea mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi. Era un aer plăcut iar noi aveam o dispoziţie bună pentru meditaţie şi conversaţie. Din când în când se auzeau strigăte de încurajare sau dezamăgire de pe la blocurile din faţa mănăstirii dar şi de mai departe.
- Este meci – remarc cu voce tare.
- Da. Cine joacă ?
- Nu ştiu. Parcă România – Anglia. Oricum cred că este un meci important pentru că nu se mai vede ţipenie de om pe stradă.
Erau orele 21.30 – 22.00. La vremea asta, de obicei, centrul, Piaţa Unirii, Copoul, Tudorul erau destul de animate. Am continuat să ne plimbăm şi să ne odihnim sufletele. Mai schimbam câte un gând căutând să tocmim vreo idee. Fratele, cu oarecare vechime în mănăstire, mai scăpa şi câte o sentinţă. Se pronunţa cu autoritate şi siguranţă asupra lucrurilor. Am uitat de meci. Strigătele pasionaţilor de fotbal se auzeau în continuare, la răstimpuri, dar ne-am învăţat cu ele şi nu ne mai distrăgeau atenţia. Eram absorbiţi de ale noastre când… o izbucnire de goooool…! gol – gol – gol…! ne-a făcut să stăm în loc. Ne-am oprit. Strigăte de bucurie, de entuziasm…goooool. Vibrau blocurile. Pasionații de fotbal ieşeau pe balcon, apoi intrau iarăşi în casă, cu gesturi scurte din mână, cu pumnul strâns, neştiind parcă cum să-şi mai manifeste bucuria.
Mi-am adus aminte atunci de Nadia Comăneci şi de Ilie Năstase, de Dan Grecu şi Paţaichin. Eram mic, mă uitam cu ai mei la televizor şi când un român lua locul I la vreo Olimpiadă sau concurs internaţional, urca pe podium în mijloc, se înălţa tricolorul românesc şi se cânta imnul nostru naţional “Trei culori…”. Eram tare mândri. Pentru noi, copiii, sportivii ăştia erau nişte eroi. Îi învingeau pe toţi din toate ţările chiar dacă ei aveau ţări mari: America, Rusia, China. Părinţii şi rudele o lăudau pe Nadia.
- Uită-te la copila asta cât e de mică şi arată şi ea lumii că există România. Eu mă fuduleam că sunt născut în Oneşti, de unde era Nadia. Când începea imnul României şi se ridica tricolorul şi tot stadionul sta drept şi în linişte, la mulţi din casă le curgeau lacrimile. Ne plăcea şi Paţaichin. Era înalt şi puternic şi parcă zbura cu caiacul său pe apă.
Meciul a mai durat un număr de minute si s-a încheiat. Bucurie generală, vibraţie, balcoanele pline de oameni, străzile străbătute la intervale de maşini claxonând, steaguri fluturânde scoase pe geamurile maşinilor, fete cu steaguri deasupra pe jeep-uri, asemenea vestalelor de demult, ieşenii în stradă, mişcându-se spre nici unde. Totul într-un iureş de claxoane şi voci. Maşini după maşini, toate cu tineri. Apar apoi echipajele poliţiei. Ciocănesc cu degetul în microfoane şi anunţă la megafoane că: Se opreşte circulaţia pe bulevardul “Ştefan cel Mare”, vă rugăm eliberaţi bulevardul. Va fi un meeting al studenţilor din Tudor până sus în Târguşor. O manifestare de bucurie. Vreo 10.000 de studenţi din complexul Tudor Vladimirescu vor să-şi arate solidaritatea faţă de echipa României. Cine poate să-i oprească? N-au mai făcut cerere la primăria cu 48 de ore înainte pentru accept. Asta e. După vreo 15-20 de minute a început să se audă: Ro-mâ-ni-a! Ro-mâ-ni-a! Fratele era nemulţumit, chiar tulburat văzând toată brambureala.
- Vai de noi! Uite în ce hal a ajuns tineretul ăsta. Golani, golani. Încotro merge ţara noastră?
Din când în când, scăpa cuvinte şi mai aspre care m-au făcut să mă reţin de la vreo observaţie. Era pornit. Frontul studenţilor ajunse în faţa Palatului Culturii şi de acum intra în linie dreaptă pe bulevardul Sfântului Ştefan. Erau mulţi. Studenţilor li s-au alăturat şi mulţi ieşeni. În faţă erau mai rari dar după ei, front compact. Peste 200 de metri de popor, sau şi mai mult. Când am văzut atâta lume care, de acum, ajunsese în faţa mănăstirii ne-am tras mai spre interiorul curţii. Era o gălăgie că eu cu fratele nu ne mai puteam înţelege. L-am privit şi avea o expresie de dezaprobare adâncă pe chip. Când mijlocul frontului de studenţi şi ieşeni au fost în dreptul porţii noastre, s-a întâmplat ceva neaşteptat. Într-un moment scurt de linişte dintre două scandări, s-a auzit vocea unuia dintre ei: “Băi, Tatăl nostru!”, Şi am asistat la o scenă rară. N-ar fi putut fi regizată nici cu 30 de repetiţii. Nu s-ar fi executat atât de rapid nici dacă i-ar fi comandat vreun general de Armată sau mai ştiu eu cine. Nu am avut timp să ne dăm seama. Într-o clipă tinerii au fost în genunchi cu faţa spre biserica sfinții Trei Ierarhi şi au început să rostească rar şi tare:
- „Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-Se numele Tău…” . Noi, parcă ruşinaţi, ne-am dat după o tuia. Trăiam un sentiment straniu. S-a creat o stare de spirit specială şi măreaţă. Cuvintele rostite de studenţii în genunchi şi cu mâinile împreunate în dreptul bărbiei, se loveau de Palatul Culturii şi se întorceau spre Mitropolie oprindu-se în blocul turn cu multe scări din faţa bisericii. Se forma un ecou care dubla cuvintele. Sunetele se zbăteau între clădiri dar parcă lunecau şi de-a lungul şoselei împrumutând ceva de la ea, un timbru specific. Aerul reverbera. Aveai impresia de exorcizare a văzduhului.
- “…şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean. Amin.”
Fratele a început să-şi facă cruce. Larg şi rar. A mai spus apoi doar de câteva ori: Na…! Na…!
Studenţii s-au ridicat şi şi-au continuat drumul spre Mitropolie, Universitate, Târguşor, cu aceleaşi ovaţii de România…! România…! M-am gândit atunci; tinerii aceştia nu sunt pierduţi şi nu sunt golani. Sunt tinerii noştri, români, care-şi striga ţara, România, şi care ştiu încă să spună „Tatăl nostru”.
Tinerii nu trebuie judecaţi ci ajutaţi. Nu sunt o problemă ci, o mare resursă și o mare șansă. Dar mai întâi, au nevoie să fie înţeleşi.
