Tânărul și puterea de a fi generos
Georgiana Onu – 26 ani
A fi un tânăr generos înseamnă un mare DA! spus Vieții. De altfel, noblețea sufletească nu este doar un merit al tânărului, ci este mai ales un dar de mult preț, primit de la Dumnezeu. Este un dar atât pentru cel care-l primește, cât și pentru cei care îl înconjoară pe cel dăruit. Darul primit are nevoie să fie însoțit de responsabilitate, multă jertfă de sine într-un cuget liber. Dacă privim atent și dincolo de etimologie, vom vedea că termenul însuși face referire la supremul act de jertfelnicie al Mântuitorului, la așa-numita boierime a lui Dumnezeu de care ne amintește părintele Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii. Generosus înseamnă în limba latină, „născut dintr-o familie nobilă”. Prin urmare, generozitatea nu este altceva decât un alt fel de chemare a tânărului la asumarea întregii umanități, un îndemn de a rodi pe acest Pământ și în sufletul celor care au nevoie, fie de un gând sau de un cuvânt bun, fie de un braț pe care să se sprijine pe timp de furtună.
Ne punem, totuși, întrebarea: oare nu cumva devenim vulnerabili în fața oamenilor oferindu-le din prea multa noastră generozitate? Există o limită chiar și în a dărui? Căci la fel ca toate virtuțile, calitatea de a fi generos implică avânt și multiple fațete ce pot fi rafinate de-a lungul întregii vieți. Știm că, indiferent de context, nesăbuința costă scump, dar poate ea corupe chiar și generozitatea unui tânăr?
Răspunsul îl aflăm în literatură, dar și în scrierile sfinților părinți, ambele nefiind altceva decât prefigurarea unei singure realități. Cu toții am auzit, fie și în treacăt, de C. S. Lewis, unul dintre marii intelectuali ai secolului XX, cel care ne-a înfrumusețat universul copilăriei prin Cronicile din Narnia și ne-a mângâiat anii tinereții cu alte opere de excepție, dintre care amintim Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, De ce, Doamne? O radiografie a suferinței și Marea despărțire. Într-una din reflecțiile sale, autorul se adresează cititorului prin intermediul unei axiome, și anume: Nimic din ceea ce nu ai dăruit nu va fi vreodată cu adevărat al tău.
Cu alte cuvinte, adevăratele bunuri pe care le poate deține o persoană, nu sunt de ordin material, ci de ordin spiritual. Iar cel mai neînsemnat dar, aparent banal în ochii cuiva, oferit mai departe din prisosul inimii și la timpul cuvenit, valorează înmiit pentru altcineva. Acolo unde e durere și suferință, simpla prezență alături apare ca o transfigurare a dragostei, văzută ca agape. În zilele noastre, a asculta un om fără să-i curmi șirul gândurilor și fără să-l judeci, în momentele de cumpănă, a devenit mai vital decât a-i împărtăși entuziasmul împins până la paroxism. A dărui timp din timpul tău familiei care n-a încetat să rămână pilonul de bază al devenirii maturului de peste ani, nici măcar când i-a fost sieși greu să-și găsească echilibrul, a-i întinde dezinteresat mâna colegului de muncă care își îndreaptă ochii rugători spre tine sau, dimpotrivă, căruia îi lipsește îndrăzneala s-o facă, până la a-i da prinos celui lipsit de orice nădejde sunt crâmpeie din Lumina Neînserată pe care cu toții ne-o dorim, ca să ne lumineze întunericul. Neîndoielnic, ținta finală a omului este mântuirea sufletului, iar nesăbuință e să crezi că ea se poate realiza rectiliniu, doar prin tine însuți.
Printr-o atitudine egocentrică și autosuficientă trebuie să înțelegem că ștergem ultima urmă de bunătate din noi și anulăm, din start, orice acțiune de binefacere, situându-ne, așadar, la polul opus al unei generozități depline. Garda ridicată de teama de a nu fi rănit sau de a pierde anumite avantaje, până la urmă efemere, îl paralizează pe om într-atât încât toată trăirea sa sta sub pecetea unei justiții implacabile. Și știm, din nou, că judecata nu e a noastră, ci a lui Hristos. Ca o inimă care nu mai e capabilă să iubească e o inima părăsită de dorința sinceră de a ierta și de a se smeri înaintea oamenilor și a Domnului. În acest chip, Părintele Arhimandrit Zaharia Zaharou, ucenicul Părintelui Sofronie Saharov, vorbind despre vulnerabilitatea cea după Hristos, mărturisește în cartea sa că:
„Adevărații ucenici ai lui Hristos nu se tem de această cale către cele de jos, ci, dimpotrivă, se arăta vulnerabili înaintea semenilor lor. Dragostea adevărată înseamnă a preschimba dorința firească de supraviețuire - care este de fapt izvorul a tot păcatul și pricina morții - în dragoste dumnezeiască, atunci când, fără să ne cruțăm pe noi înșine, renunțăm la lupta pentru supraviețuire, îndrăznind să mortificăm omul cel vechi dinlăuntrul nostru” (1).
Așadar, generozitatea este mijlocul prin care reușim să ne desprindem de anumite patimi prin simplul fapt că, scuturându-ne de veleitățile egoului, dăruim celorlalți bucățele din Cerul pe care Dumnezeu Însuși l-a așezat în tainița sufletului nostru. Atât timp cât rămânem onești și verticali în relație cu semenii, suntem încredințați ca înălțimile așteaptă să le luăm cu asalt. Ne revine datoria profundă de a-i lua drept modele pe cei care din veac au bineplăcut lui Dumnezeu și de a ne întări cu duhul, în fiecare ceas de seară, asemenea poetului târgoviștean care zice:
Doamne, nu vreau să fiu
Nici prea bogat, nici să cerșesc,
Eu sunt atât cât dăruiesc.
Adun, dar unde să le iau?
Eu sunt atât cât pot să dau.
Ajuns la Cer, de pe pământ...
Cât am iertat, atâta sunt.
Și voi rămâne, într-o zi
Atât cât am putut iubi.
(Constantin Voicu)
1) Arhim. Zaharia Zaharou, „Monahismul, darul atotcuprinzător al Duhului Sfânt”, Ed. Basilica, 2022, pp. 202-219.
